Eseu câştigător al concursului „Basarabia 1812 – 2014”

Unirea – realizarea obiectivului generaţiilor trecute, prezente şi viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiaşi stat

Motto: ”Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afară(…) Aşa este şi Basarabia, un copil cu inima în afara  pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de aici.”

                                                          (Grigore Vieru)

 

                   România întregită, ca stat liber şi independent, aşa cum a devenit după Marea Unire din 1918, a rezultat din istoria de veacuri pe care am înscris-o pe aceste pământuri strămoşeşti. Dacă  într-adevăr, de-a lungul istoriei noastre, am fost aproape permanent în situaţia de a ţine o mână pe coarnele plugului, iar o alta pe spadă sau sabie, asta nu înseamnă că n-am ştiut în acelaşi timp care ne este adevărata menire pe aceste meleaguri. Cea mai importantă, care ne-a ţinut pe toţi în picioare aici, este ideea noastră de neam, cu rădăcinile adânci pe care aceasta le are în originea comună, în aceeaşi limbă pe care o vorbim şi în aceleaşi obiceiuri vechi pe care le avem şi le cultivăm. Această idee, a ceea ce am fost, a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim în continuare pe aceste locuri, o vedem, printre altele, în gândurile şi faptele lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi mai ales, ale lui Mihai Viteazul care reuşeşte, deşi pentru scurt timp, în 1601, să facă  din Alba Iulia capitala celor trei Ţări Româneşti unite. O altă pagină frumoasă a istoriei noastre se înscrie cu două secole şi jumătate mai târziu, Unirea Prinicipatelor din 1859, unirea dintre provinciile româneşti Muntenia şi Moldova, care au ţinut să arate astfel lumii întregi că sunt una. Odată cu războiul dintre turci şi ruşi, când românii vin în ajutorul ţarului, câştigăm independenţa în anul 1877, însă prin pacea încheiată la San Stefano în 1878, ruşii ne iau judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad încălcând prevederile convenţiei din 4 aprilie 1877 de respectare a integrităţii teritoriului României. I. C. Brătianu afirma că: „deposedarea de o parte a patrimoniului nostru” este „o adâncă durere pentru naţiunea română”. Se cunoaşte, însă, că aceasta nu a fost nici prima, nici ultima dată, când ruşii, cel puţin în relaţiile cu noi, şi-au arătat adevărata lor faţă. Independenţa a însemnat „un mare pas înainte, un mare spor de putere şi de prestigiu” internaţional. Câştigarea independenţei a dus la o mai puternică redeşteptare a sentimentului naţional românesc în viaţa tuturor provinciilor noastre libere sau ocupate, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, lucru concretizat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea şi începutul celui de-al XX lea, într-o serie de activităţi regionale sau naţionale susţinute. În urma acestora, din fericire, am ajuns la Marea Unire şi la apariţia pe harta lumii a României mari şi întregite, a cărei imagine este vie în mintea şi inima românilor de pretutindeni.

                        „Suferinţa” teritoriului român, de înstrăinare a Basarabiei, a început într-un context politic european particular, „confuza politică napoleoniană” şi războiul ruso-turc din 1806-1812, când armatele ruseşti trec Nistrul şi ocupă Principatele Române. Prin măsurile pe linie militară, administrativă şi bisericească în teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei demonstrau că nu aveau de gând să părăsească acest teritoriu. Turcii învinşi încheie un tratat cu ruşii prin Pacea de la Bucureşti în data de 16 mai 1812, tratat ce prevedea ca hotarul dintre cele două puteri să fie fixat pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia în Moldova şi până la vărsarea sa în Dunăre. Astfel, după Bucovina, răpită de austrieci în 1775, acum pierdem Basarabia, un alt pământ din totdeauna românesc. Sub ţarul Alexandru I, care nutrea vederi mai liberale, i se acordă Basarabiei o constituţie autonomă; se respecta vechea administraţie moldovenească cu legile şi obiceiurile existente. În ceea ce priveşte limba, Basarabia este supusă până în 1917 unei politici dure de dezrădăcinare. Limba rusă devine limba oficială în administraţie şi şcoli, iar în biserici se slujeşte în slavonă. Odată cu intrarea României în război, în vara lui 1916, împotriva Austro-Ungariei, s-a început lupta arzătoare de întregire a neamului românesc. În 1918, pe fundalul destrămării Imperiului ţarist, ca urmare a revoluţiei bolşevice, Basarabia este prima provincie românească ce se uneşte cu România. Urmează o perioadă mai liniştită până în 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Pentru că românul a luptat mereu îndemnat de spiritul său naţionalist, stăpânit de flacăra vie a iubirii pentru glie, armatele noastre eliberează Basarabia în 1941. Nu însă pentru mult timp, deoarece în 1944 va fi din nou ocupată de sovietici. Perioada comunistă, începută, de fapt, prin teroarea anului de ocupaţie 1940-1941, este mai mult decât dramatică.

                        Dacă ar fi să punem faţă în faţă comunismul de la noi cu cel din Basarabia, acolo a fost mult mai cumplit. Sovietizarea Basarabiei a implicat în parte şi rusificarea ei. S-a dus o luptă crâncenă împotriva a tot ce însemna identitate românească: limba română, alfabetul latin, istoria naţională. Încă din 1940, elita românească- preoţi, politicieni, profesori- a fost arestată şi persecutată. Zecii de mii dintre ei au fost asasinaţi sau trimişi în lagărele şi închisorile sovietice, astfel că liniştea şi bunăstarea oamenilor s-au spulberat. Ruşii au dat ultimatum României să-şi retragă armata şi administraţia din Basarabia. Mulţi gospodari s-au refugiat atunci în ţară, părăsindu-şi pământurile şi agoniseala lor de o viaţă. În 1941 a început războiul şi Armata Română a trecut Prutul să elibereze Basarabia. În 1946-1947, pe vremea foametei, moare cam 10% din populaţie. Se pregătea colectivizarea agriculturii şi ţăranii erau obligaţi să predea gratuit către stat cote foarte mari din producţia obţinută. Anul a fost exrem de secetos, iar oamenii au rămas fără hrană. Sub aspectul credinţei, din 1200 de biserici rămân deschise în jur de 200. Celelalte fie au fost distruse în timpul războiului de către sovietici, fie au fost închise, fie li s-a dat o altă folosinţă precum catedrala din Chişinău ce a fost transformată în muzeu al ateismului.

                        Dacă în anii de severă dictatură stalinistă sau neostalinistă, orice reacţie din partea românilor basarabeni era aproape imposibilă, aceasta a rămas tot timpul trează şi n-a întârziat prea mult să se manifeste şi să se afirme aşa cum se cuvine. În populaţia acestei vechi „fortăreţe a românismului” aşa cum o defineşte V. Stoica în 1991, ideea de neam şi de limbă nu putea să fie îngenuncheată. Aşa se explică găsirea unor români buni cu suficiente forţe spirituale, la momentul potrivit, care, fără nici o rezervă, au adoptat oficial limba română şi alfabetul latin, tricolorul românesc şi chiar imnul nostru naţional „Deşteaptă-te române” în 1991. După această realizare se poate ca mulţi din cei aflaţi pe ambele maluri ale Prutului să-şi fi dorit să urmeze o Unire a Basarabiei cu Patria Mamă. Dorinţă încă neîmplinită, toţi, chiar şi în condiţiile denunţării pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 aproape de către toată lumea, ne recomandă şi astăzi „să mai aşteptăm”, „să avem răbdare” sau să adoptăm „politica paşilor mărunţi” -prin încheierea de „tratate de amiciţie, colaborare şi de bună vecinătate”. Printre cei care cer şi vor încă să se respecte istoria, să fie retrocedată Basarabia ce ne-a fost răpită, se găsesc nu numai bunii patrioţi ci şi aceia care o fac în numele celor pe care îi mai au acolo sau pe care i-au avut şi i-au pierdut. Această perspectivă se impune cu atât mai mult acum, când noi, cei de aici, de dincoace de Prut, din „fraţi”, am ajuns cu cei de dincolo, doar „neamuri” şi când iubita noastră Basarabie, deşi independentă, a devenit mai îndurerată şi îndoliată.

                        Se spune mai mereu că pumnul ăsta de pământ rănit e „sora noastră basarabă”. Dar dacă România şi Basarabia sunt surori, din punctul meu de vedere, două surori, fie ele şi gemene, sunt diferite; au, incluzând chiar şi cazul unor siameze, totuşi, personalităţi diferite. Dar singurul adevăr, consider eu, e acela că, de fapt, ele sunt una şi aceeaşi: Basarabia e România şi România e Basarabia! Români suntem şi aici şi acolo! De ce, atunci, să vedem Prutul ca pe o prăpastie şi nu ca pe o punte către fraţii noştri? Dacă am reuşi, noi, cei din vremea aceasta, să ne unim, să reîntregim corpul cel vătămat al ţării noastre române, nu va fi pentru noi, ci pentru generaţiile ce vor veni. Însă, pentru noi, aceia în care spiritul naţionalismului mai arde ca o flacără vie, înfăptuirea unirii ne-ar aduce o linişte adâncă, am muri împăcaţi, mulţumiţi că cei din urma noastră vor zice „acasă” fiecărui metru pătrat de pământ, fie el din Timişoara, Constanţa sau Iaşi, Tighina sau Hotin, în oricare extremă a ţării se va afla.

                        Despărţirea aceasta de Basarabia e o rană pe trupul României; e ca şi când unui om iar lipsi o mână, ori de o are, din pricina unei strânsori de la începutul braţului, îi e imposibil să o mişte, să o folosească. Când îşi va recăpăta România braţul, când se va slăbi strânsoarea Prutului, primul lucru ce-l va dori ţara noastră, e să-şi facă semnul Sfintei Cruci, căci noi, de veacuri  nenumărate, suntem un popor creştin şi credincios. Astăzi, în neputinţă, se roagă doar, cu lacrimi     care mai spală din când în când obrazul ei-aceste lacrimi, de alftel, date de Dumnezeu, sunt câte o inundaţie prin care poate ni se mai spală  din păcate, păcate a căror pedeapsă e rana aceasta, a despărţirii-însă, fără puterea dată de însemnarea cu Sfântă Crucea Domnului, ruga e zadarnică şi România, în tăcere, încă suferă, şi vedem toţi aceasta. Dar cine oare sunt aceia care ţin strânsoarea şnurului la braţul nostru?… Căci Prutul singur, apă curată, nu are nici o vină… Cei ce nu vor niciodată ca România să se lepede de invaliditatea aceasta; aceia care vor să smulgă definitiv şi brutal braţul   României noastre şi să îl alăture forţat, trupului ţării lor, ca Rusia lor să depăşească firea naturii. Dar, oare, Dumnezeu va îngădui  să se comită asemenea nelegiuire? Pe zi ce trece, ei tot mai sapă în adâncul rănii ca să ajungă, într-o zi să se desprindă de tot şi să uite cui a aparţinut vreodată. Precum rana ce nu primeşte îngrijire medicală duce la amputarea părţii vătămate, aşa şi noi, acum, privim cu ochii îngheţaţi cum braţul ţării noastre se înstrăinează tot mai mult de corpul din care s-a născut. Cât vom mai aştepta aşa de indiferenţi? Tocmai această indiferenţă ne amorţeşte durerea pe care ar trebui să o simţim în desprinderea aceasta. Ne vom trezi, într-o zi, că nişte medici fără inimă, nemiloşi, vor amputa braţul basarabean, fără să folosească nici un fel de anestezie, pentru ca, atunci, abia, să simţim groaznica durere a dspărţirii, fără vreo şansă de recuperare. Deci, cât timp încă avem speranţa însănătoşirii trupului ţării noastre, să facem ceva.

                        În concluzie, pentru că sunt româncă, vă spun, popor român, de atâtea veacuri încercat de greutăţi, nu e de-ajuns doar să sperăm, ci şi să credem în speranţa noastră, să acţionăm cât încă mai avem timp, să nu ne pierdem nici nădejdea că Dumnezeu ne va ajuta. Speranţa noastră este ca, într-o zi, pe care o dorim cât mai apropiată, atât cei mici, dar toţi, nu doar câţiva, cât şi „cei mari”, să se convingă că adevăratul loc al Basarabiei este lângă România, de fapt, în ea, Patria Mamă, acolo unde a aşezat-o istoria şi aşa cum o cere dreptatea şi adevărul.

 

Stan Mădălina Andreea

Colegiul Tehnic „Dimitrie Ghika” Comăneşti

 

 

BIBLIOGRAFIE:

1. Ion Gherman, „Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi ţinutului Herţa”, Editura All, Bucureşti, 1993

2. Monahul Moise, „Să nu ne răzbunaţi! – mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012

 

 

Acest articol a fost publicat în Noutăţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s